à bientôt

lunea trecută mi-am făcut curaj şi am mers la ea. am privit-o în ochi şi i-am declarat, zâmbind şarmant, că o părăsesc, în curând. ea m-a privit mirată şi a început cu clasicele întrebări ce se revarsă între doi oameni, la sfârşitul unei relaţii: de ce, dacă e greşeala ei, dacă sunt supărat etc.
i-am zis că nu, minţind-o. nu puteam să-i frâng inima, dar i-am mărturisit că, în ultima vreme, nimic nu mai a mai fost ca la început, că ne-am îndepărtat, unii de alţii, că sentimentul acela sublim, de la început, a murit, lăsând în urmă doar frustrarea intereselor personale, atât de diferite, ce am încercat să ni le impunem, cu orice preţ.
i-am spus că totul a fost atât de frumos, până la un punct, dar că ne-am înstrăinat. nu mai comunicăm, nu ne mai simţim apropiaţi. ea a devenit o materialistă, încercând, cu orice preţ, să acumuleze tot mai mult, ajungând chiar să mă trimită pe mine să fac atâtea lucruri care nu-mi plac. la început le-am acceptat, cu naivitatea celui care crede că, prin voinţă, poate trece peste toate. că fidelitatea şi încrederea reciprocă ne va ajuta să le rezolvăm. că sunt doar situaţii de moment prin care trebuie să răzbim şi, odată depăşite, ne vom reveni, vom fi iarăşi prieteni, vom râde şi ne vom simţi minunat, împreună.
venise vremea ca drumurile noastre să se despartă. şi simţeam rănile, pe care mi le provocase, închizându-se, cu fiecare cuvânt. până când a mai rămas doar regretul că nu voi mai avea parte de ceea ce a fost frumos, că nu mă voi mai întâlni, poate niciodată, cu tot ce împărţisem, până atunci. că nu-i voi mai vedea pe cei cu care mă obişnuisem zilnic, în preajmă. dar, am acceptat amândoi că n-ar fi decât un chin. chiar dacă ea îmi promitea, în continuare, că lucrurile se vor schimba. că nu-mi va mai cere niciodată să fac ceva ce nu-mi place, că totul va fi frumos, că vom avea amândoi doar de câştigat. oricum, eu nu o mai credeam demult. zâmbetul ce-i aşternea figura, în vreme ce înşira toate aspectele bune ce ar urma să vină, era fals. vedem dincolo de el şi ştiam că nimic nu se va schimba.
m-a întrebat dacă mi-am găsit pe alta. şi n-am putut s-o mint. i-am zis că da. i-am zis că cea nouă e mult mai tânără şi are mult mai multe de oferit. dar, cel mai important, ea nu-mi va cere niciodată să-mi calc peste principii. mă va ocroti şi-mi va da tot ce-mi trebuie. în plus, nu-mi va cere niciodată să alerg mii de kilometri pentru a-i face voia. şi, chiar de nu e la fel de elegantă, chiar de ţinuta nu-i e impecabilă, e mult mai frumoasă, în simplitatea ei. chiar şi pentru că nu mai e nevoie de atâta făţărnicie, când vine vorba de a comunica. şi, dincolo de părerea de rău, din ochii ei, a trebuit să recunoască evidenţa, că cea nouă mi-e mult mai potrivită.
aşa că ne-am oprit, am spus "eu atât merg". şi ea n-a mai avut ce face. s-a terminat.

lunea trecută am demisionat...